Unde te grăbești tu, Regină?
O doamnă peste mări și țări,
Ce domină ținuturi
Înecate de ploi și de furtuni.
Culoarea-ti ruginie, se scurge valuri, valuri
Peste un sat, oraș sau țară,
Lăsând o umbră de îndoială,
Este prezentul sau trecutul văzut în noapte?
Venit-ai tu atât de departe,
Te faci simțită orișiunde,
Iar lanțurile pădurii rupte, se desprind parcă
Să-și lase zalele dormind,
Luminând totul, apoi, în culori mirobolante.
Și trece o zi, trec două, nouă, nouăzeci și nouă,
Te simți stăpână peste tot și toate,
Ce îți stă totuși în putere, să crezi că ești halucinantă?
Poate vântul ce-l sufli cu putere, ce spulberă pământul,
Cu frunze, nori, cu păsări, uitate din durere?
Arunci cu foc de frunze moarte
Într-un zig-zag amețitor,
Iar cerul învolburat, absoarbe însetat,
Încă o zi tristă din viața bietei toamne.
Dar lasă frumusețea să se aștearnă
Peste căsuța ce-o așteaptă,
Pridvoru-i să-i deschidă,
Odaia îi pregătită,
Mirosul de gutuie ce freamătă-n agonie
Căci nu știe, de-i va fi pe plac
Reginei în mânie.
Dar iat-o că pătrunde în întunecime,
Când, o dragoste nebună o apucă carnal de-o mână,
Șoptindu-i vorbe tandre, ca într-un verset shakespearian,
Făcând-o să se miște în propriile-i simțiri.
Simțiri de mult uitate,
Într-o altă lume, haină și trădată,
O face să gândească, să mai dea o șansă
Iubirii omenirii,
Șoptindu-i cu înțelepciune:
Iubiţi-vă, chiar dacă-i toamnă!!