Morbida-i viața în peștera durerii,
Ce apasă cu pași grăbiți de boală,
Sufletul copilului ce plânge
De nu-și găsește alinare.
Niciun anotimp nu-i rupe, un zâmbet din suflare,
Nici chiar atunci, când razele-i surâd din depărtare,
Nici chiar atunci, când floarea cea vestită
Împrăștie aroma fericirii,
Nici chiar atunci, când vântu-i aduce
O adiere lină, plină de candoare,
Nici chiar atunci, când pasărea cu zboru-i
Îi arată cât de nalți sunt norii,
Nici chiar atunci, când vârful ierbii înseamnă viață,
Răsărită din întunecimea pământului
Ce parcă, moare.
E doar cu el și își numără o clipă
Mii de minute, secunde, ore năpăstuite,
Ce le vrea a fi o veșnicie
Să le împartă cu cei dragi,
Ce îi sunt dragi doar sieși.
Of copilărie, de ce ești așa crudă cu mine?
Nu am făcut nimic și acum promit,
Ca tot cerul de l-aș putea cuprinde
Aș lăsa frumoșii pescăruși să-mi zboare,
Cu vise ce le am cu mine
Și sper să le arăt lumii, ca fiind aripi de iubire.
În cântec, vers, ori mai știu eu oare,
Ce pasiune încântătoare,
Mă va cuprinde în fuga sa vremelnică,
Să-mi arăt acel talent de OM
Ce simte și gândește poate....
Mai altfel, decât orice alt nebun.
Mă tem, căci temători suntem cu toții,
De azi, de mâine, de mine însumi,
Că fiece zi seamănă cu o alta,
Când simt, că singura strigare...se stinge,
Într-o închisoare... lăuntrică de altfel
Și bat în ușă să mi se deschidă,
O speranță să mai intre,
În viața ce mi-a fost dată
Să o trăiesc în bucurie, nu în lacrimi și izbire
De pereții goi și reci, ai destinului blestem.
Adolescență te zăresc.... și-mi pari atât de cunoscută,
Te iau cu mine să mă însoțești,
Nu, nu prin spitalele grotești
Cu fețe împietrite de dușmănie
Lipsite de umanitate...dar care,
Ar fi ca o ultimă alinare a sufletului ce moare.
Te iau să zbor cu tine,
Departe de lumea întunecată,
Să te prezint lumii mele, atât de defăimată,
Stigmatizată, de parcă aș avea vreo vină
Că nu-s ca ei.....,"imaculați" ....vibrând a fericire.
Nu-mi rămâne decât, să mă arăt așa cum sunt,
Un înger sihastru....dar talentat
În cuget și simțire
Și n-am să cer nimic vreodat
Nici lacrimi, nici compasiune,
Nici dragoste forțată și mascată,
Doar, o firava umbră de ... umanitate.
Poate că-s povara ce-ți îngreunează starea,
Dar, bucură-te de mine
Cât încă-s pământean,
De zâmbetul, de frumusețea ochilor ce mi se văd,
De cuvintele mele copilărești, dar care dor,
Precum o rana din aripă de înger
Sihastru , urmărit de soartă.
Și număr, număr, câte stele încă mai zăresc pe cer,
Sperând cu disperare că acestea vor mai fi,
Din zilele pe care le voi mai trăi.