Șoapte se ridică din aburul valurilor strivite
De talazurile gândurilor uitate de lume,
Unde altădat, în vremuri adâncite,
Feciori și fecioare își odihneau plânsul fierbinte
În amintirea iubirii pierdute în văzduh.
Iar tremurul sufletului nefericit soptind a durere
Se cățăra pe pietrele alunecoase,
Așteptând miracolul vieții, cel de ridicare
Al ceții de pe o inimă rănită
Ce stă scrisă și azi, în paginile înnegrite de umbre efemere.
Dar, vine o zi, vin două, când
Crenguțe cu flori de măr, foșnesc, șoptesc,
În liniștea lacului bătrân ce ascultă
Povești mii de iubiri venite și plecate
Stropite în lună de mai
De picurii frunții transpirate 
Din simțiri ajunse la capăt de drum.
Și alte șoapte coboară
Din aripi ce purtau odată iubirea,
Molcome și calde de razele soarelui ce poartă
Săgeți fierbinți de amintiri plăcute,
Rememorate prin respirația trecătoare
A parfumului florilor de vară.
E scris dar glăsuit prin șoapte
Chiar și peste casele triste,
Unde zâmbetul - cadoul vieții
Este visat de timpuriu
Într-un amestec de destine
Cu soare, praf, furtuni și ploi.
Și uite cum, iubirea se împarte în șoapte,
Parabolă în revelație surdă,
O lecție umedă a bătăilor inimii calde,
Orbirea sufletului agale răcorit
De frumusețea crinilor culeși în noapte.
Și după o noapte, o altă zi domnește,
Pornim la drum cu gândurile-n brațe
Ce ne coboară până la picioare,
Mirosind a decadență cu iz de vise spulberate 
Și ne visăm că suntem OAMENI.
Că zăbovim lângă copaci, călcând cu apăsare iarba,
Povești de dragoste culegem din crângul cel duios,
Daruindu-le copiilor și semenilor noștri
Priviri și amintiri limpezite
De vremuri demult trăite.