Și norii plâng câteodată
Ducându-și cu greu dorul,
Ale razelor soarelui flămânde
De dragoste și iubire mută,
Pe buzele-i sângerânde
De sărutări fierbinți uitate.

Și norii plâng câteodată
Cu lacrimi valuri ascunse în tăcere,
Scurse în aval departe
Pe pajiști cuminți de flori nemuritoare,
Ce cheamă cu sărutări domoale 
O binecuvântare.

Și norii plâng câteodată
Pe umărul obosit al vechilor vasali,
Brazi, mesteceni, plictisiți de viață,
O...., ploaie, da, așteptată ești,
Îmbrățișată de brațe iubitoare
Și sărutări mistuitoare.

Și norii plâng câteodată
Cu păsările văzduhului bătrân,
Ce își simt aripile frânte
De greutatea durerii culorii cenușii,
Dar, chiar și așa, bolnave de tristețea ce le doare
Sărută ploaia ca un Luceafăr pierdut într-o iubire singulara.

Și norii plâng câteodată,
Iar ochii noștri îndreptați spre cer
Așteaptă ploaia cu speranță și destin,
Pentru cei ce știu să-i sărute
Prezența-i umedă,
În sufletul răscolit de amintiri.