Nemărginire te caut,
Dincolo de durere și mare,
Dincolo de stele și minți sclipitoare,
Dincolo de ale mele gânduri,
Și vreau să te ating,
Dar totul devine gol, în așteptare.
Iar așteptarea-mi purifică răbdarea,
Răbdarea de a privi în zare,
Unde nimic nu se întâmplă în afară
De mișcarea orizontului tăiat
De linia vieții îmbătrânită de anii
Numărați ironic, de timpul nevăzut.
Și... căzând în uitare,
Ce înseamnă semantica nemărginirii ca atare,
Caut să o surprind
În mirarea din ochii copilului flămând,
De neputința dorului de a dori,
De lipsa iubirii vaste ce cuprinde cerul și pământul laolalt.
Devenind copilul fiecărui anotimp
Ce-l acoperă patern
Cu o floare, o rază, o picătură de ploaie, un fulg ușor de nea,
Îi descoperă nemărginirea convingerilor sale ce converg,
Din emoțiile ce sălășluiesc în el ori împrumutate,
De la toți, ... de odinioară.
Desculț, rătăcind în noaptea cea nemărginită,
Numărându-și anii din clepsidra,
Găsește un refugiu, in sfârșit, din lumea teatrală
Ascuns în vulcanul ce fumegă în zare,
În talentul culorilor necuvântate
Pasiune aruncată din explozia de lavă, în cele din urmă.
Iar Vulcan îi dă întâlnire
În locul doar de ei știut,
Îmbrăcat cu puteri nemărginite 
Dar umile, ca pentru un pământean
Ce cunoaște iubirea, orgoliul și nesațul,
Precum în Cer, așa și pe Pământ.
Nemărginit îi și spațiul eliberat de zei,
Dar nu-i îndeajuns pentru oamenii ce mor și pleacă în zbor,
În siluete dizolvate deasupra norilor eterni,
Ca și ofranda divină
Pentru copiii ce au să vină,
Într-o lume ce nu-i a lor.