N-aud ce simt....dar mor odată cu asfințitul,
Căci nu-i văd culoarea cea de altădat,
Păreri de rău din minutele copilăriei,
Paradisul fericirii infinite,
Înghesuită acum într-un bol de sticlă.
N-aud o zi copilărie
Trecut-a un timp atât de repede venit,
Pășești ca pieton pe valuri, pe linia trasată adolescentina
Când crezi că ești învingătoare
Și tot pe atât de atrăgătoare.
Ajungi aici, dar n-auzi nimic
Și începi a-ți cunoaște din iluzii a ta viață,
Când soarele răsare, când e la asfințit,
Dar nu gândești tu, omuleț debusolat,
Că timpul dintre ele e măsurat
Doar de secunde emoționale.
Iar tu, maturitate, dansatoare-n abis
N-auzi nimic. Te miști
În idei nescrise, nerostite ci doar gândite..
Te crezi că definești anii purtați pe umeri, până atunci?
Te înșeli, ești la fel de imatură
Precum pomul dezgolit de ploi.
Iar apoi, apoi ce mai aștepți să auzi?
Maturitatea deja îmbătrânită?
De oameni deja pierduți, în fuga după nu știu ce,
Când târziu devine prea târziu
Să fie, ce ar fi vrut să fie într-un destin
De altfel, destul de mâzgălit
Cu orgolii neîmplinite, caractere erodate,
De-o viață prea puțină să o mai împartă,
Cu fiecare nevinovat cu vină.
Regretele....cui mai folosesc?
Bătrâna doamnă te primește
Doar așa cum ești.
Ai spune...ei și ce?
Aşa-i...trecutul, totu-i pictat cu indiferență
Dar măcar doreşte-ti o altă lume,
În veșnicia de debut.
Când cifra doi nu mai înseamnă unu plus unu,
Ci respiri singur,
Locuiești cu tine
În artă, foc, viciu, ori în ce-ai mai vrea,
Dar nu uita: să fii îngăduitor cu tine,
Căci nimeni nu-ți poate lua
Trăirea ta!!