Mi-e dor să pot să chibzuiesc
Ca altădată nu-i,
La un minut și o secundă,
Ce odinioară clepsidra o umpleau
De bucurii, raze și lacrimi întunecate.

Mi-e dor să pot vedea
Ca altădată nu-i,
Ziua dinspre noapte,
A pletelor de sălcii aprinse
Ce se zbăteau, în jocul dragostei fierbinte.

Mi-e dor să pot să rătăcesc
Ca altădată nu-i,
Picioru-mi strivind o iarbă îngreunată
De-ale mele gânduri rostogolite,
La marginea trezirii mute.

Mi-e dor să pot să caut
Ca altădată nu-i,
O stâncă în care se oglindesc
Întâmplări, mirări rupte dinăuntrul ființei uitate
Într-o lume prelungă, într-o coloană a infinitului... departe.

Mi-e dor să pot să deslușesc
Ca altădată nu-i,
Chipuri vechi și totuși noi,
Răsfrânte, șterse de povești,
Strivite de iluzii, călătoare în văzduh.

Mi-e dor să pot să adorm
Ca altădată nu-i,
Pe apele-mpletite, albastrului azur,
Rămânem orbi, surzi la verbul a trăi,
Când tot ce scriem in fiecare zi, e drumul predestinat din stele.

Mi-e dor să pot să plâng
Ca altădată nu-i,
Să țin durerea lumii într-o mână,
Să o învelesc într-o speranță înțeleasă
De fiece om născut, Adam și Eva.

Mi-e dor să pot să zâmbesc
Ca altădată nu-i,
La tot ce-i întunecat și rece,
Să luminez cu adieri de primăvară, mireasmă de mărgăritar îngenuncheat,
Și-o pasăre în zare.

Mi-e dor să pot să am
Ca altădată nu-i,
Un drum de întoarcere acasă,
Cu zile sublime purtate pe podea
În beția copilăriei rupte dintr-o carte.

Mi-e dor să pot vorbi
Ca altădată nu-i,
Ne azvârlim unii spre alții atât de iute și uităm,
Să rupem crengile copacilor indiferenți și goi
Ca să putem iubi din nou.