Libertate, iubire, dorință arzătoare,
Sunt ele acele cuvinte de odinioară?
Ce se așterneau în fiecare frunză, floare?
Plăpândă, misterioasă, făcându-și loc sa iasă.
Acolo unde...
Cu picurii de rouă, prelinși în neștire,
Așteptau pașii, care călcau fără să știe,
Iar libertatea asta de-o simțeai,
Te ardea, te durea și te înfiora ... de bucurie.
Iar acum ce a mai rămas din ea?
Te uiți, te minți și îți dai seama
Că a început a fi de-a valma.
Căci libertatea a rămas... o rază de soare,
Săgeata milostivă dar totuși fericită,
Valuri de nouri dar totuși prea grăbite,
Să înghită cu nesaț mireasma pădurii
Ce ascunde păsări învrăjbite,
De-o lume amăgită,
Ce uită să trăiască și să ia aminte,
Că viața nu-i o colivie cu aripi țintuite,
Nici pentru păsări, nici pentru inimi rănite.
Iar Cosmosul se uită cu milă către noi,
Se roagă și ne plânge durerea de apoi,
O stea de ne-ar trimite și nu ar fi îndeajuns,
Să scriem libertatea ca adevărați adulți.