Umbra zâmbetului tău privește de departe
Și totuși atât de aproape prin suflarea sa,
Respiră și se îneacă în noapte,
Căutând cu disperare doi ochi sublimi.
Dar ei se ascund, ca două stele căzătoare,
Ce își lasă în urmă a lor durere,
Sperând să le fie casă
Doar două biete sălcii diafane.
Plimbate de colo, colo, visează și turbează,
Căci vântul când le piaptănă, când le blestamă,
Dacă nu șoptesc a lor menire,
Veșnic să rămână
În întunecime.
Emoțiile, le sfârtecă prezentul,
Iubesc acești doi ochi cu disperare,
Dar ele nu vor oare,
Să facă un schimb măcar și de culoare?
Căci negru-i, negru iar albu-i prea alb,
Iar ochii-s prea repezi
Și vor să transforme tot.
Și așa, ajung să pândească în noapte
Ca liniștea să vie,
Iar negrul cel din noapte,
Pază să le fie.
Căci vor din bunătatea lor, un ajutor să dea
Acestor doi ochi ce caută singurătatea,
Dar altcumva.
Și ce vor face aceste sălcii oare?
Sunt mistuite de întrebare,
Salvarea lor avea să vie
Din partea timpului nălucă,
Ce anunță o zi sublimă.
Și sălcii au fost azi noapte,
Și sălcii sunt încă,
Vor să ajute ochii minții
Să aducă libertatea.
Libertatea de a zâmbi, de a simți,
Căci dincolo de-o umbră moartă,
Apare că descătușată,
O privire suavă plină de speranță,
Alți doi ochi dansând tangoul de altădată.
Ei se întâlniră și se împletiră
Privind la ce se întâmplă,
Iar norii și macii și apele și brazii,
Uimiți de așa splendoare
O rupseră la fugă,
Lăsându-i să se admire,
Pentru veșnicie.