Uimește-mă imposibil de vrei să te ascult, Obligă-mă imposibil de vrei să-ti urmăresc privirea Tăioasă dar imposibil de penetrat, Căci dincolo de ea e doar ură și durere. Gândește imposibil de vei putea tu oare, Să miști din a ta dorință Și pietrele și marea, E doar iluzia funebră care îți dă târcoale Că cineva există să-ți asculte O melodie atât de învechită. Pariază pe imposibil de vrei să pierzi ca OM Și bumerangul vieții îți va aduce doar ploi, Ce nu-ți vor șterge conștiința imaculată Căci albul, culoarea odată preferată Va deveni griul mortuar Adus din ceruri poate, de păsările sihastre Odată adulate. Imposibil grăiești când știi că nimeni nu te ascultă, Ți-auzi decât egoul ce se sparge Într-o oglindă mută. A devenit și ea tăcută, imposibila-i trăirea Prietenoasă fiind poate, într-o altă glumă. Dar acum, aici, își plânge a sa durere, Doborâtă fiind de-a pururi De arcașul îmbrăcat în negru. Zâmbești imposibil dar zâmbetul nu este al tău E doar împrumutat din târguri zdrențuite, Din zile și nopți poate aride Când nimeni nu te întreabă, De mai exiști tu oare O clipă ce te doare. E dureros imposibil când simți că totul se scufundă, Nu te mai ajută nici glasul, nici mintea ascuțită, Aluneci în abis sigur, singur și uitat de lume, Când nimănui nu-i pasă că pleci Pe o ușă ce nu se va mai putea nicicând deschide. Dar, nimic nu-i imposibil Să ceri măcar o mână care să te ajute, O lacrimă acolo de vei vrea să o verși fără să te vadă nimeni E tot ce poți face să te eliberezi. Ești dependent de imposibil? Despiraleaza-ti mintea întunecată, Adu-ti în viață frumosul și oamenii ce îți sunt aproape. Fii pământean atât cât poți, Căci viața este despre noi Și nu despre fantasmagorii rostite În benzi rulate, colorate. Dar, din păcate nu-i mai vezi, Imposibilul a devenit deja, Organic o parte din tine, din suflarea ta, Trăiești cu el în agonie surdă Când tot ce îți mai rămâne de făcut, Este să lupți cu demonii înfometați De a ta atenție. De îți pare imposibil de crezut Că tu ești acela, Adu-ti aminte unde erai Acum o mie de zile, Când zâmbete și vorbele-ti rostite Aveau valoarea ceasloavelor prăfuite, Când oamenii ce te priveau Credeau în tine ca într-un mag răsăritean. Nu-i niciodată prea târziu Să-ți scutiri de pe umeri, din gânduri și idei Înveninatul imposibil, Fă-l să dispară sau metamorfozează-l Într-un posibil antidot uman. Căci oameni suntem cu toții Și este un păcat, Să ne simțim ca "zeii" azi, Când mâine, poți cădea îngenuncheat.
