Tărâm nelimitat ce ești,
Învăluit în beznă și mister,
Pașii zeilor te zdrobesc cu a lor putere
Iar umbra ce o revarsă către tine cu mândrie,
E doar o picătură din egoismul lor de a fi eterni.
Eternitatea ce-i condamnă  și pe semizei
La închisoarea tărâmului din neant,
Cel bolnav de fum și mucegai
Își primește idolii geloși pe pământeni
Purtandu-le de grijă, ca unor copii orfani.
Și... orfani ne naștem din dorință și credință,
Urmând o karmă ce nu-i a noastră,
Condamnați să o urmăm, visând 
La iluminarea de apoi,
Departe de egoismul uman, nestăvilit de  puterea interioară.
Putere, ignoranță, orgoliu la un loc,
E jungla animalelor vorbitoare
De ură și violență dezlănțuită,
Ce se sfâșie în lupta lor primară,
Ca ultim scop al creațiunii.
Tărâmul creației sublime,
Al lăcomiei de frumos,
Imortalizat in picturile Dali
Criticate de fantomele trecutului rătăcit în ani,
Adulate de egoiștii ce gândesc nebuni și singuri.
Singuri și furioși,
Ne dorim un bardo să trăim,
Să ne eliberăm de suferința ce ne chinuie în lanțuri
Pe tărâmul egoismului uman,
Ireal, ca un blestem.