Privesc în gol și trăiesc eu oare,
Aici sau departe în zare...?
Și alerg totuși cu gândul,
Sa prind orizontul,
Sa trec de el și să dobor,
Acel dor, de dor,
De viața, de cântec, de tot ce înseamnă,
Aceiași trăire, acum, ori într-un alt decor.
Întind o mână și strig cu disperare,
Acele zile cu mult soare,
Cu zâmbete de copii zglobii,
Cu sufletul bunicilor dintr-o poveste
Care nu se mai rostește.
In prezentul sugrumat și parcă uitat,
De-o lume ancorată deja în viitor,
De parcă prezentul nu-i al lor.
Și unde mergem noi?
Spre viitorul care
Ne zâmbește cu ironie in fiecare seara.
Oare ştiţi voi oare?
Căci fiecare dintre voi care aveți o pagină deja scrisă,
Cu lacrimi sau cu zâmbete ascunse,
Va grăbiți fără să ştiţi
Că viitorul nu este prezentul programat,
Ci poate, mai degrabă, destinul blestemat.