Zâmbetu-i pierdut, 
În fumul cel de stele,
Se aude ușor plângând,
Ca roua dimineții.
O dimineață rece, cu umbra cea din vară,
Iar pașii ce o calcă
Se întreabă iar și iar, de ce oare,
Păcătuiesc, strivind-o cu putere.
Iar soarele zâmbește, fără remușcare
Și urcă și coboară
A câta mia oară,
Trimiţându-i totuși, o rază de lumină,
Urcându-i zâmbetul departe
Pe cerul-n așteptare.
Așteaptă o zi, așteaptă două,
Ghețari înaripați șoptesc
De ce ești tristă, tu, fata?
Atâta timp cât poți încă, să mai trăiești
Respiri, clipești, ești încă vie
Chiar dacă-i zâmbetul o nălucă,
Întoarce o pagină din carte
Și-ai să găsești ce scrie,
Despre durere, viață, fericire,
Toate ni sunt date nouă
De când ne naștem, până-n moarte
Uimindu-ne de ele.
Ne contopim cu ce primim,
Cu flori înmiresmate,
Cu mătrăgune blestemate,
De picioare uneori legate,
Atât de tare înfipte
Cu lanțuri zidite.
Prizonieră fiind, în disperarea-ți mută,
Iluzia te domină în veșmânt de testament,
Dar ea rămâne pentru puțin,
O pasăre cu aripa-i frânta.
Știu, e greu când zâmbetu-i pierdut,
Iar negru îi negru,
Că așa trebuie să fie,
Culorile nu-s ale noastre
Doar CINEVA le știe.
Poate destinul, este cel ce se joacă,
Cu negru, galben, roșu, toate laolaltă
Ca un copil ce își cheamă mama,
Când cu o lacrimă, când cu o grimasă.
Dar astea-s culorile, unele vin, altele pleacă,
Să le folosim încrezători,
Căci măștile ce le purtăm, rămân pictate,
Fie că vrem sau nu.
Cu dorințe spulberate, de mult uitate,
Cu speranțe în viitor
Fie soare, fie nor.