Locuiesc în taină cu părerile-mi de rău,
Când totul în juru-mi adoarme ușor,
În somnul adânc și decadent
Ce îngroapă deja o lume pierdută în visare.
Pierdută în idei și gânduri,
Ce își plânge a sa cadență de altădat,
Cu lacrimi ce își cer iertare
Căci se preling pe un obraz pătat.
Pătat de o lume bolnavă
De capricii, vicii, de vise neîmplinite în așteptare,
Ce respiră, gândește, îngurgitează poeme sublime,
Alterate de otrava decadenței amețitoare.
Dar, oare unde suntem noi?
O trambulină ne-a fost îndeajuns
Să uităm ceea ce am fost,
Cultură, artă am creat
Iar acum totul s-a despicat
În două lumi atât de diferite.
Lumea naturii ce își urmează al său destin curat,
În timp ce lumea noastră, cea modernă,
Schimbată urât la față,
Se împiedică de proprii bolovani greu de mișcat,
De ură, infatuare și trădare
De aroganță, răutate, trivialități verbale,
Ce naște violență uimitoare
Între oameni pentru care altădat
Caracterul le părea a fi de nepătat.
Mi-e dor...mi-e dor de echilibrul omenirii,
De zâmbete adevărate și curioase,
De le-ai primi să-ti schimbe viața,
De cuvintele frumoase să-ti mângâie sufletul și glasul,
De mâini întinse și întinerite prin ajutor,
De cei ce-l cer, spunând că mor,
De inimi calde pentru copii frumoși,
Pentru bătrânii ce au fost cândva,
Oameni ce au creat o lume adevărată și nu o viață virtuală.
Oare, mai avem scăpare
Din această lume, a oglinzilor mute și murdare?
E nevoie doar de o strigare,
Azi și mâine vom învăța,
Că orice oglindă, este a mea, a ta....
Și noi suntem aceia de-am putea schimba ceva,
Pentru a reînvia trecutul
Măcar ca oameni, ce am fost cândva.