Rostogolesc, rostogolești, rostogolește, rostogoliți ...
Același cuvânt diluat prin golire
De orice-i uman și fără de înțeles,
Pentru acei dintre noi care,
Devin și mor ca într-un bardo perpetuum mobile,
O viață de cub ce lesne trăiesc 
Departe a fi un spirit liber fără renunțare.

Purtați de vânt în rostogolirea inumană,
Loviți de colțuri ascuțite, de cuburi nebănuite,
Dirijate de inimi și minți deshidratate
De dragoste și înțelepciune tibetană.
Poate că așa-i viața într-un cub întunecat,
Fără șansa echilibrului lăuntric,
Fără vederea frumosului din ochi
În care se revarsă apusuri împietrite, lipsite de idei,
Rostogolite peste răsărituri udate apoi de ploi.

Avem ceva ce ne aparține,
Un suflet, o inimă, reacții ce ne compun și ne descompun,
Dar, rostogolirea cubului în realitatea pură
Să fie, pentru schimbare și-n căutarea
Adevărului suprem.
Dar nu, rămânem în visarea de "mai bine",
În cuburi moi mâncate de molimă mizeră, 
Bolnavi de incultură și trădare,
De ignoranța ce alunecă printre noi.

Și doar o zi,
Visăm la deblocarea vieților pierdute
În figuri geometrice puse pe hârtie,
Când ceara lumânării mute se scurge,
Pecetluind dorințe, vise și speranțe 
În tipare vechi ce ar trebui să moară.
Dar nu o facem, avem încrâncenarea renașterii de sine,
De a fi proscriși la viața cea obscură,
Când tot ce este în devenire,
Înseamnă să fii VIU, un om al regăsirii.
Viu să trăiești prin simțire,
Viu să trăiești prin iubire,
Viu să trăiești prin suferință și durere,
Viu să trăiești prin cunoaștere și mângâiere,
Viu să trăiești prin a nu judeca.....ci a înțelege,
Că viața îi menită a fi trăită
Între tărâmuri, gânduri și emoții
Cu toții laolaltă.