Ne naștem din iubire călătorind în timp
După nimic și totul laolaltă,
Făcând din gândurile noastre
Gradina admirată cu noblețe
De Picasso copil fiind,
Aranjată în cubismul alegoric,
Umbrită de fumul aroganței mutilate,
De lumea prea grăbită să trăiască
În modernismul etalat aparte.
Aparte ești și tu, calatorule, ce abia de te-ai deschis,
Un trandafir cu amintiri în noapte,
Ești singur, trist, în turnul lumii tale,
Cu petalele-ți fine dar arse din loc in loc
De imagini bolnave
Derulate intr-un film jucat de oamenii cei goi, hilari.
Urmând refrenul vieții,
Te urci în trenul destinului pătat,
Oprești în stații multe,
Oftezi, privești și pleci grăbit, înlăcrimat,
Cu sufletul, cu trupul înfășurat
În pergamentul cel de stele
La care te uitai odat.
La ce gândești tu, oare?
La lumea ce se schimba... cu mult zgomot care doare?
La dor de tine, de părinți, frați, la toți ce-ți sunt dragi ție?
La cel de odinioară, când reușeai
Să înaintezi cu dragoste și ură,
Scriindu-ti in jurnale
Milioane multe de cuvinte... cu de toate,
Și-o inversiune în oglindă
Între cel de ieri, alaltăieri
Și posibil cel de azi, dar într-o altă lume.
Unde ești străine?
Privești deja la "gol"?
În hăul... cel de dincolo de tine?
Nu-ți face griji, ești doar TU... e bine,
Cu reușită și eșec 
În naufragiul personal.
Ești doar un du-te, vino,
Nici nu mai știi de când,
Singurătatea ți-e frate dar și soră,
În care să mai crezi nu poți
Căci tot ce îți alintă adâncul
Ți-e sufletul, scuturat de ploi.
Iar mintea... îi hoinară,
Rătăcește agitată,
În priveliști și sunete dezintegrate,
Vorbești cu tine... mai ca niciodată:
Nu disprețui lucrurile mici,
Căci lumânarea cea din noapte îți luminează
Calea, cea de mult pierdută.