Cuvinte pictate pe-un țărm aruncate,
Un joc de culori în valuri se arată
Roșu aprins ce spintecă marea,
Sărutul felin al apusului care,
Așteaptă o noapte fierbinte de vară.
Dar, totu-i aievea căci marea-i surâde,
Și-i spune încât să audă...
Tu nu poți fi eu, eu nu pot fi tu,
Iar tot ce lasă să se vadă,
E doar o umbră demult uitată.
Și totuși ii șoptește că nu-l mai iubește
Decât îl stârnește și-l izgonește,
În întuneric și durere,
Înlănțuit de valuri îngrozitoare,
Lovit de talazuri mistuitoare.
Și țărmul redus la tăcere,
Încearcă-n zadar o pace eternă
Măcar de dragul unor vremi trecute,
Cu amintiri deja mute,
Așternându-le pe nisipul fin al unui destin,
Ce nu le aparține.
Și-o scoică gălbuie sălășluiește în adâncuri de veci,
Păstrând cu discreție secretul văzut,
Întrebându-se de ce oare,
Poate fi tulburătoare, nepăsarea și trădarea.
Dar nu-i nimic, spuse marea cea înțeleaptă,
Auzind aluzia înveninata
Iubirea trădată și îngenuncheată,
Va reînvia odată și odată.
Îmbrăcată-n culori, în raze de soare,
Uitând de gri și lacrimi care,
Pe ziduri au fost scrise iar apoi citite,
Ca legi nescrise dar de luat aminte.