Amintirea-i deja un dor,
Un dor adânc și nemișcat,
Și chiar de încărunțește de ninsori,
Se naște iar, întinerește, prin cânt de clopote greoaie,
Și iar brodat de ochii limpezi ai bunicii,
Pe panza albă din cutia sa, cu frunzele uscate
Ale lacrimilor dor.

Un dor deja în amintire,
Arzând în valuri spulberate,
De vântul cel din noapte
Ce trezește simțurile de ieri, de azi și după moarte,
Și care dor ca într-o spirală caldă,
Ce urcă, urcă să te-ntâlnească,
Spunandu-ti doar cuvinte, cu amintiri de odinioară.

Amintirea-i deja dor, tată,
Din prețioase amintiri am adunat,
Crini parfumați să-ți dăruiesc,
Cu fețe de copii îmbujorați,
Cu râsete și zâmbete de povești,
Dar și cu dorul ce mă doare,
Că nu mai pot să-ți pun în palmă, o lacrimă curată de copil.

Și nu mai pot să-ți regăsesc,
Acei ochi, depărtați de viață,
Când unul, sigur plânge și suspină,
Pictura unei fericiri stinse,
În timp ce celălalt, răzbate cu lumina-i,
Un suflet împietrit de dor
De-a timpului povară.