Imagine mută privești în gol,
Trăiești o viață de nemuritor.
Dar, uimitor de profund te regăsești
Într-o simplă bucată de lemn.
Vorbești doar cu tine, zile și nopți,
Ce-ți sunt date de acel Creator.
Însuflețită ești, sculptură în lemn,
De inima, talentul unui om
Ce te vrea a fi, doar o oglindă a sa.
Privirea-ti aluneca-n mulțime,
Îți cauți maestrul cel de odinioară,
Te miri că nu-l găsești și ți se pare straniu
Să-l simți cum tu ești El și El cu tine
Sub o perdea de adulații,
Ale corpului creație.
Nu, nu-ți mai e oglindă,
Ci mergeți laolaltă, în artă și culoare,
În lemn și sudoare,
Așezând vertebră cu vertebră
Într-o coloana a infinitului ce vrea să vă cheme,
Spre 'naltul cerului, unde întâlnește
O pasăre măiastră cu glas de ciocîrlie
Și nu-i alta mai frumoasa și mai drăgăstoasă
În al său cântec de glie,
Ce înconjoară lumea facand-o să vibreze
Acum și-n altădat,
Căci arta nu-i povestea ce se scrie
Ci o candelă ce arde...
În veșnicie.
Și tu lumină, aduci cu tine
Idei și gânduri adunate,
De-o viață aranjate, de o domnișoară
Plânsă, tristă poate,
Prea umblată ici și colo,
Obosită dar semeață, ce nu are asemănare.
Și-al său admirator de-o viață,
Îi alese-n miez de noapte
Numele cel mult dorit,
Șoptit parcă, de o steluță, cam ascunsă,
Ca fiind Pogany, predestinat.
Ieri, azi, mâine, trecut-au toate,
Două mâini muncite s-au tot întâlnit,
Să creeze lumea din a sa dorință,
Și cu haru-i Doamne, ce Tu i l-ai dăruit,
Căci o viață are omul că să glăsuiască,
Prin iubire, artă, scriere și împăcare.