Aștept liniștea ce se lasă 
După o iarnă obosită,
Ca o orchestră de furtună grațioasă 
Ce a încântat odat mulțimea.
Aștept plecarea ei ca pe-o călătorie dus,
Dar, revenirea ei de fiecare dată, 
E un vals domol de valuri albe, triste,
Pierdute în neant, fără partenerii săi de-o viață.

Și... chiar și așa...
De pustiește și calcă totul în picioare, doamna Iarnă,
În noaptea învinețită de tăcere trecătoare,
Când orice cânt și gând se lasă amorțite,
Un cer gri și plumburiu cade peste ele,
Iar stelele trimise la culcare
În somnul rece cel de gheață,
Visează deja la o nouă viață.

Aștept să mă îmblânzească, doamna Iarnă,
Măcar cu fulgii bucuriei de diamante,
Ce coboară fără veste și-n hazard, cu...
Amintirile copilăriei, cu...
Șoapte și suspine de altădat, cu...
Dor de dor multicolor, ... de copilul
Cel de ieri, de azi, ... și cel de mâine,
Ce va fi o serenada sau blestem cu al său destin.

Iar, în zarea înnoptată,
Asteptarea-i trezită, de plecarea prea grăbită a Cenușăresei iarnă,
Și, pe treptele cetății, pe o ploaie umedă și tristă, se oglindesc,
Urme reci și fără viață ale bietei doamne fugărite.
Bucurie în depărtare, pentru golul de pe drum,
Doar natura simte și tresare somnoroasă,
De un adio frig, adio gheață,
Iar acum ea bate iarna cu o finală melodie,
...
Și își cântă frumusețea pentru anul ce o să vie.