Alb ori negru,
Căutări luminate, întunecate,
Cântări ca-n vis, departe umblate,
Vin să încununeze pământul 
Cu aripi de argint, pe drumul către noi
De fiecare dată.
Eretică plăcere să ascultăm, un foșnet izvor,
Pierdut în zări albastre,
Pe fâșia nesfârșită de arbori nătângi 
Cu chef de zburători, preluați de a lor viață,
Sub perdeaua lunii ce luminează, 
Fața apelor adânci.
O contemplare fără chipuri, doar cu umbre,
Plonjează în gânduri efemere,
Petrec cu mintea noastră pe rime infinite,
Simtindu-le în inima neatinsă de iubire,
Suntem purtați de viață și osândiți 
Pe marginea prăpastiei propriei minți.
Iubire de viață,
Căutăm perechi de aripi să-ți dăm sens,
Iar când marea moare fără valuri,
Mușcând din miezul stâncilor hidoase,
Ne înălțăm la turla ultimului gând,
Să înfruntăm lumina felinarelor astrale.
Și totuși, pribeag-i tot omul,
Pierdut în lumea fără nume,
Prăbușit, vorbind cu sine, aduce la lumină 
Din pădurea melodie,
Rodul foșnetului minții creatoare,
Devenirea întru ființa proprie.
Imagine idilică pentru un destin,
Punând pe lume noutatea,
Într-o sălbatică splendoare,
Din ce-i al meu, al tău, al nostru,
Suflare delicată peste scutul cuvintelor păcate,
Ce răscolește omenirea îndoliată.
Rămânem visători plângând și suferind,
Trăim fără să știm într-un destin,
Ca vântul ce adoarme într-o vară trecătoare,
Cu împlinirea sinelui călită de furtuni,
Iar dacă nu este, nu sunt eu, nu ești tu,
Nu suntem noi.