Privesc și gândesc,
Privesc și zâmbesc, un gând mă înfioară,
Sau chiar mă bucur, eu, oare?
Nu știu de-i zi sau de-i noapte,
Căci tot ce simt nu tine de timp, ci de soartă.
Nu știu dacă zidu-i de vina,
Sau florile care se închină
In fata tristeții
Care se îngână cu mine, cu tine,
Cu cel care se crede așa de puternic în adierea vieții,
Dar atât de năpăstuit, in fata morții.
O floare, o frunza, atât de sublim
Privirea ți-o fac mai senină,
Căci oare ce ne-a mai rămas...in acest destin?
Decât o umbră de raza... în... îndepărtata zare.