Lumina ce pășești pe-a ta cale într-o liniște absurdă,
De unde vii tu oare,....ca o nălucă?
Cobori și te strecori, aluneci, te înfiori,
De atâta întunecime, abia de mai respiri.
Puterea ta pătrunde,
Și apa și iarba și tot ce te înconjoară,
Și urli ca o fiara, de-ai pârjoli pământul.
Căci vrei a ta putere să domine întregul,
Iar întunericul, durerea, să fugă pe o stâncă.
O stâncă ce in trepte urca către cer,
Dar nu știe că acolo, toate acelea pier.
Și tot ce mai rămâne, e o umbra de speranță,
Trimisă către oameni, ca o adevărată povață.