Iubesc această fată cu pletele-i în vânt,
Ce zduncină de multe ori acest pământ.
Dar nu-i nimic nechibzuit în a sa durere,
Căci totu-i ca un val,
Vine, trece și apoi zâmbește.
Se aruncă cu atâta cutezanță, cu ale sale falduri,
Aducând cu sine frumusețea unei doamne
Ce caută fericire în orice colțișor,
Pătrunzând pe malul atât de răbdător.
Regină a naturii, demult încoronată,
Șoptește zi și noapte, gândind poate,
Că tot ce mișcă în al său regat,
Cavaleri, prințese, călăii blestemați,
Vor întregii o lume, uitată de speranță,
Ce nu mai nădăjduiește într-o altă viață.
Și totuși, atunci când o privești,
Te roagă să îngenunchezi
În fața frumuseții sale, ingenue, sălbatică, așa cum ți-o dorești,
Spunându-ți în câteva clipe: Te iubesc!!!