Privești cu ochi tăcuți spre EA,
Și nu știi dacă o să mai vina,
Acum sau mai târziu spre seară,
Când totu-i încremenit doar de o lumină.
O lună bună și înțeleaptă,
Veghează al său regat,
Gândește pentru o întreagă omenire,
Dacă să mai stea.
Și totuși, marea, muntele și pomul
Vorbesc și șușotesc în taină,
Sa aducă fericire acestei împărătese care,
Alunecă de-a ei învrăjbire, spre întunecime.
Dar stelele, prințese ale nopţii,
Puseră la cale să cheme tot norodul,
Sa-i caute fericirea, cea de mult pierdută.
Și iat-o că zâmbește din nou, ca-n vremuri de odinioară,
Când EA cânta la harpa-i fermecată în fiecare seară,
Aducând Odă întregii omeniri,
Dăruindu-i cristale de iubiri,
Frumoase, adevărate nestemate,
Strălucind în ale sale raze,
Precum un curcubeu primăvăratic.