Ești așa de sus, de nu te pot atinge.
Și totuși, zâmbetul mi se-ndreaptă către tine
Cerându-ți doar o zi, doar o secundă,
Să privești ca într-o oglindă
Lumea asta osândită.
Osândită la mânie, la tot ceea ce nu-ți place ție,
Nici mie, nici păsării din colivie,
Nici valurilor învolburate
Ce izbesc talazuri de mult uitate.
Iar freamătul pădurilor, nebunia lighioanelor,
Strigă în disperare că totu-i în ruinare.
Dar oare așa sa fie?
Pământul acesta biciuit,
De un blestem nebănuit,
Ce poate fi salvat de oameni
Ce au fost și sunt
Păsări ale Raiului, aduse pe Pământ,
Din înaltul Cerului, din văpaia Universului,
Ce coboară într-o foamete mare,
De speranță și iubire,
Zdrobite în nepăsare și ironie.
Odată ajunse pe Pământ, aceste păsări fără de stăpân,
Împart a lor cosmogonie,
Ce îmi place mie, dar și ție.
Visători de ar fi să fim,
Ne-ar fi bine să trăim,
Într-o lume zbuciumată, dar încă neruinata.