Eu cred...
Eu cred într-un milion de vise,
Pătrunse de dorințe încă nedorite, ci ușor simțite,
Ca fulgii plutitori ai unor arbori seculari,
Ce visează și ei dar, într-o lume prea timida.
Închisă, zăvorâtă, într-o clepsidră a timpului nebun,
Ce aleargă, aleargă în disperare,
Chemând poate sau de ce oare,
Secunde ce se scurg, ca soarele-n amurg.
Și soarele coboară pentru a mia oară,
Ca să renască a mia una oară,
Clădind în veșnicie speranța de iubire,
A ceea ce suntem cu vise în devenire.
Visăm, oftăm, ne rupem în două, trei mii de bucăți,
Purcedem de multe ori pe căi nebănuite,
Drumuri ușor alunecoase, infinite,
Sau de ce nu, anevoioase și la un moment dat zidite.
Un vis e doar un vis ne-am spune,
Sau doar cuvinte aruncate pe un petic de hârtie,
Dar ce-ar fi viața noastră fără ele?
O lume searbădă și rece,
O lume goală și în esență,
Doar tragedie și durere.
Însă, un suflu proaspăt vine dinspre omenire
Ce se vrea a fi senină,
Cu vise ce plutesc în aer, pe acorduri muzicale,
Ale unei viori demult măreață
Dar care transmite peste generații,
Că totul ține de speranță.
O speranță atât de vie,
Dăruită mie, ție,
Și că totul va avea să vie, într-o bună zi,
Dincolo de dorința verbului A TRĂI.