Pământ cald, dar odios ești tu acela
Ce ne însoțești suflarea,
Plămădită într-o floare
Cu ale valurilor petale,
Ce se înghesuie ca odinioară,
În joacă, ură și întristare
De atâta nepăsare.
A unora de a trai în gol cu a lor credință,
Că viața e doar biruință,
A banalității a tot știute,
Doar de ei, clăditori de ziduri.
Ziduri fără viață, cu lacrimi aruncate,
Cu bulgări de noroi pătate,
În albul imaculat a unei lumi neînțelese,
Doar de împărații unei ere celeste.
Iluminați în durere și simțiri,
Prizonieri ai acestei lumi,
Închiși de-o veșnicie
Ce strigă ca să vie, o idee, o lumină,
De sus, din-naltul cerului,
De jos, din adâncul pământului,
Măsurate parcă,
De un ceasornic ce stă de vază
Cu ale sale ace dezorientate.
Timp a fost ieri, e și azi va fi și mâine,
Dar oare ce vrea el a spune?
Că suntem pe un vas în largul mării,
Purtați de ale vieții valuri,
Amețitoare pentru unii, liniștitoare pentru alții,
Ce dor și bucură suflarea...
De amiciție și de ură,
De iubire și dorință,
De vină și umilință,
De înțelegere și iscusință.
Iscusința de a trăi pe un petic de pământ,
Când cu flori de trandafiri,
Când cu ghimpi de mărăcini,
Înțelegând subtil,
Că natura-i oripilată,
De o lume așa de întunecată.